Franchete. Incredere. Noi.
Si daca ti-as spune cat de mult am crezut in tine,... m-ai crede?
Si daca m-ai crede, m-ai intelege?
Ce ciudat cum o iubire se transforma in cenusa fara ca ea sa se fi consumat ...
De ce permitem asta? Intelegem DE CE? sau nici nu ne intereseaza?
e doar un spectru?
Nu, nu ma asteptam nici sa te cunosc, nici sa ma placi, nici sa existi in viata mea, la fel cum nici eu nu ma asteptam sa ma indragostesc de tine.
Daca ti-as spune cat te-ai inselat in unele privinte referitoare la mine, m-ai crede?
Stiu ca nu e vina ta. Stiu ca ai facut tot posibilul, sau mai bine zis imposibilul ca sa te documentezi corect si sa nu dai gres... dar vezi tu, nu toti oamenii sunt sinceri, la fel cum nu toti oamenii iti vor binele, tocmai de aceea e de preferat a sti cat mai putina lume despre relatiile tale.
Eu am invatat din aceste greseli si tocmai de aceea despre mine nu pot spune multe persoane ca ma cunosc. Chiar nu, crede-ma! Si ceea ce cunosc e partial... Si de aici toata degringolada asta.
Si, in aceasta situatie, iti voi demonta inca un mit creat de cineva care pretinde a ma cunoaste sau a-ti fi relatat adevarul.
Ca de la A in combinatie cu alte bazaconii de la B, s-a ajuns la CEEEE exista azi !!! Plus ceea CEEE am trait anii astia pentru a fi verificata teoria A+B+n (la puterea nu stiu care)....
Da, traim intr-o lume a barbatilor, dar as vrea sa cred (si stiu sigur, de data asta din proprie experienta), ca un barbat care se vrea "adevarat", "macho man", "golan", "mafiot", sau cum o vrea sa se denumeasca, NU se comporta in relatia cu "femeia lui" (ca sa citez direct de la sursa), asa cum a facut-o camaradul A.
Ca daca continua asa, ramane ... burlac! In fine, nu e problema mea. Fiecare isi alege drumul in viata, eu nu-mi permit si nici nu-mi doresc sa judec viata nimanui, doar ii urez multa fericire, indiferent de statutul actual sau viitor.
Revenind... cred ca este important sa spunem lucrurilor pe nume.
Cred ca avem datoria morala de a le da exemple celor tineri. Da, sa vorbim despre iubire, dar sa vorbim si despre abuz, sau mai bine zis abuzul intr-o relatie asa zisa de iubire.
Exista o linie de demarcatie atat de fina uneori, atat de perfida, incat e greu recognoscibila de catre cineva, sa zicem, mai putin senzitiv.
Dar totusi, ce faci cand incepi sa-ti simti ingradita libertatea? Fie ea de expresie, financiara sau de miscare! Da, stiu, iubesti! Si e atat de bine! Si esti cu capul in nori! Si ce conteaza astea acum? Ca doar esti in al 9-lea cer... Ceee? Ai zis paradis si n-am inteles eu? Sexul asta iti omoara toti neuronii...in loc sa.... Pardon, dragostea asta, ca doar despre ea vorbim...
Dar patologicul? Hmm? Pe ala cum il recunosti? Ca doar nu toti suntem psihologi de meserie...
Sa dam un exemplu concret. De fapt, ne putem da seama dintr-un singur gest, sau ajungem la intrebarea respectiva (sau concluzia nefericita) dupa un sir de evenimente care ni se par nelalocul lor? De fapt, ce e nefiresc intr-o relatie? Si cine decide asta? Noi doi ? Societatea? Barierele mintii noastre? Sau regulile impuse? De catre cine? De catre noi, societate, bun simt sau de catre specialisti?
Sa luam un caz: Ea si El. Sa zicem, o relatie la inceputurile ei. Nedefinita. Asumata tacit. Fara planuri de viitor. Cel putin neexpuse. Un fel de "traieste clipa" repetitiv. Punct comun forte: sexul. Ceva obisnuit in zilele noastre, si nu numai. Si totusi, neobisnuit de ... exceptional! Da, sexul!
El da semne ca ar vrea mai mult. Mai mult in sensul de a pune stapanire pe ea. Sau mult prea mult, sau mult prea repede. Cel putin asta e perceptia ei in raport cu comportamentul lui. Si nu, pe ea nu o sperie nici mult prea multul, nici mult prea repede-ul, ci semnele insotitoare...
Stiu ca s-a dorit a fi ceva extraordinar. Si a fost. Ca si trairi cel putin... chiar daca a existat si
mult prea multa suferinta.
Stiu ca nu se mai poate schimba nimic.
